Am tot povestit despre cum ajungem să ne detașăm de ceea ce simțim pentru că doare tare. Cândva, mama îmi spunea că ar vrea să fiu mai „nesimțită”. Pentru că eu mereu am simțit mult. Foarte mult.

Și uneori, desigur, viața poate veni cu „surprize” pe care, dacă îți dai voie să le simți, nu ai putea să le duci. Mama voia să mă protejeze, acum știu asta. Așa cum știa și ea.

Dar dincolo de asta, nimeni nu îți spune că atunci când începi să nu mai simți, nu mai simți deloc. Nu merge cu jumătăți de măsură. Dacă nu simți durerea, nu simți nici bucuria. Simțirea se blochează, punct.

Și îmi aduc aminte, cândva demult, când vorbeam cu psihologul meu și îl întrebam (mă despărțisem de cineva și sufeream): „Dar tu crezi că pe el îl doare?”.

La nivelul următor, pentru că ți s-a spus neîncetat că „Totul e lumină”, vrei să simți recunoștință și compasiune. Ca să fii „bun”. Și nu poți, să dea naiba, că tu ești plin de furie.

Și azi cred că am avut prima contemplare serioasă pe Cheia 10 (Siddhi / Esență: Existență; Darul: Naturalețea; Umbra: Obsesia de sine).

Și mi-a răspuns: „Nu îl doare la fel ca pe tine, dar nici nu se bucură la fel.”

Ei bine, abia acum înțeleg ce voia să spună. Și înțeleg că nu era absolut nimic în neregulă cu faptul că simțeam MULT.

„Ești prea sensibilă”, mi se spunea.

Dar, de fapt, așa trebuie să fie.

Să ne fie de folos.