Recent, cineva mi-a sugerat că faptul că merg la constelații și că am descoperit și ales acest drum interior este un „hobby”. Sunt convinsă că a fost și ceva judecată acolo, însă nu mă mai atinge ca odinioară. Altădată, m-ar fi făcut poate să renunț, să merg pe drumul care, pur și simplu, acum știu că mi-a fost destinat mie.

Pentru mine, acest drum a devenit el însuși un stil de viață. Pentru că, de vreme ce începi să trăiești conștient, nu prea mai există cale de întoarcere. Și chiar e o vorbă pe care, sincer, oricât aș traduce-o, nu aș putea să-i surprind adevărata esență:
„What has been seen cannot be unseen.”

Când trăim în supraviețuire, Universul poate să urle la noi din toți rărunchii, să trosnească, să bufnească pentru a ne aduce pe calea destinului nostru, dar noi îl vom ignora total, în timp ce ne plângem că nu suntem fericiți. Și, desigur, că nu ne asumăm nimic.

Și mi-am dat seama cât este de important să experimentezi ceva nou și să-ți dai voie. Pentru că, dacă nu-ți dai voie, nu-ți acorzi absolut nicio șansă să schimbi ceva.

Te minți în fiecare zi că așa e viața, grea, că așa ți-a fost dat, că trebuie să mergi la job, că trebuie să plătești facturi.

Și mi-am dat seama cât este de important să experimentezi ceva nou și să-ți dai voie. Pentru că, dacă nu-ți dai voie, nu-ți acorzi absolut nicio șansă să schimbi ceva.

Te minți în fiecare zi că așa e viața, grea, că așa ți-a fost dat, că trebuie să mergi la job, că trebuie să plătești facturi.

Și toate aceste griji și suma de „trebuie” îți vor inunda mintea atât de tare, încât vei alege mereu și mereu să te minți că e ok să renunți la tine. Toată energia ta se duce în văicăreală și în a te convinge că nu poți și că nu meriți. Și, ca să te minți cât mai bine, îi vei convinge și pe cei din jur de același lucru.

Dar cum ar fi să-ți dai o șansă? Să faci un curs nou? Să înveți ceva? Să schimbi, pur și simplu, macazul?

Din păcate, trăim într-o societate în care era, și încă este, ideal să ieși cu picioarele înainte de la același job din tinerețe. În care ți se spune că, dacă ai schimbat jobul prea des, „ai probleme”.

La un moment dat, un patron la care am lucrat mi-a trimis un articol (o mizerie de articol) în care scria că milenialii sunt niște smiorcăiți care nu mai vor să muncească. Asta în condițiile în care, la acel loc de muncă, aveam zile când depășeam cu mult 12 ore pe zi. Și nu am avut concediu decât vreo 3 zile, maxim, în câteva luni.

Cine? Generația cu cheia la gât, care a trebuit să-și încălzească singură mâncarea pe aragaz la 6 ani și nu aveam nici plite cu inducție. Pe bune?

Mă uit și mă întreb: când vom reuși să vedem această manipulare crasă? Când o să încetăm să mai renunțăm la noi? Cât o să ne mai mințim că nu avem voie să ne oferim și nouă lucruri și chiar șansa de a ne schimba viața?

Căci fidelitatea asta față de supraviețuire este atât de mare, încât ne place la maxim să trăim în minciună.

Dacă ați citit ultimul meu articol, eu am plecat într-un retreat de constelații. A 5-a oară. Mă uit în urmă cu lacrimi în ochi că, în luna martie anul trecut, când am fost prima oară în retreat, eram complet aeriană.

Dar pentru mine era ceva extraordinar că am avut curajul să-mi ofer asta. Și să cer susținere.

Pentru că mi-am pus multe piedici singură pentru a renunța. Și a fost o luptă cu mine, între eu cea care îmi doream și acea parte fidelă mamei, care tot timpul spunea „data viitoare”. Și „data viitoare” nu mai exista niciodată.

Așa că am ales eu, pentru mine, să o fac să existe.

Și mi-am propus așa: să fie cu bucurie, cu ușurință, cu liniște. Și prima zi chiar așa a fost. Blândă. Ceva ce nu prea am experimentat eu în viața asta. Cel puțin nu eu cu mine.

Dar sunt așa de hotărâtă cu acest „se poate și ușor”, încât nu mai vreau altfel.

Și nu, nu o să mai las pe nimeni, niciodată, să decidă ce este pentru mine important.

Mai demult, o persoană care era atunci apropiată și care nu mai vorbește cu mine mi-a spus: „Ai făcut tot ce ai vrut toată viața ta.” Desigur, ca un reproș.

Nu. Nu am făcut. Abia acum fac. Și mi-o asum în totalitate, fără vreo grijă și vreo frică că nu ar fi drumul corect. Sunt sigură că e drumul corect. E ceea ce mă împlinește. Și nu aș mai alege niciodată altfel. ❤️

Și asumarea asta, chiar dacă unora nu le convine când te rupi de ei, aduce respect de la cei din jurul tău. Am rămas surprinsă cât de mult s-a schimbat atitudinea oamenilor din jur. Acum mă văd ca pe un adult și îmi respectă deciziile. Pur și simplu.

Pentru că oamenii, când vin mereu să-ți spună ce trebuie să faci, îți arată că nu-ți asumi propria ta viață.

Și chiar cred că, în articolul acesta, am reușit să dau voce acelei părți din mulți care
„don’t give a fuck anymore about what everybody thinks”.

Și nu cu furie.
Ci cu respect și onorare a propriei vieți. ❤️