Astăzi eram pregătită să vă povestesc ce bucuroasă sunt eu că ajung pentru a șasea oară în Italia și că Cezar calcă în a șasea țară la nici 5 ani. Și mamă, ce super că mergem să vizităm Vezuviu!

Urma să vă povestesc și despre experiența minunată pe care am avut-o acum 9 ani, când am vizitat Etna la aproape 2 luni după ce erupsese, când încă fumega printre resturile de nămeți la sfârșitul lunii mai. În acel moment am simțit cea mai profundă conexiune cu Mama Pământ poate din întreaga mea viață.

Ei bine, cheia 39 avea alte planuri pentru mine.
Când am ajuns la parcare, am aflat că nu se poate plăti cu cardul drumul până sus cu mașina. Doamna de la bilete ne-a spus să cumpărăm ceva de la magazinul de suveniruri și să plătim acolo tot. Zis și făcut: 3 euro drumul × 3 persoane pentru 2 km, plus ce am mai plătit la magazin. M-am ales totuși cu un frumos cristal extras din crater, spun ei.

Ajungem sus. Nici acolo card. Domnul de la intrare ne spune că doar online. Nici măcar cash, de care nu aveam.

Eu, fericită, zâna achizițiilor online, mă pun pe treabă. Procesul era cam așa: te conectai la Wi-Fi cu user și parolă, apoi la site. Te chinuiai să iei bilete, care erau 5 pe interval, iar până apucai să le pui în coș le lua cel de lângă tine. Nu puteai lua decât pentru următoarele 40 de minute.

Din a cincea încercare bag cardul și ghici ce: eroare. M-am dus la pază deja iritată. Trebuia să meargă! Am luat de la capăt pe al doilea telefon. Tot procesul. După 50 de minute de stat în soare, trezită de la ora 3 dimineața (era deja 12 și), evident că a ieșit tot Berceniul din mine și m-am ciufulit cu domnii de la intrare.

Pe căldura aia, după aproape o oră de stat în soare, mai aveam de urcat pe munte încă 15–20 minute.
Eram pur și simplu ruptă. În timp ce urcam, nu reușeam să înțeleg… și apoi mi-am dat seama: PROVOCAREA. Eram în umbra cheii 39, iar anxioasa din mine, obișnuită ca în concediu să fie totul planificat, a clacat.

Am ajuns să vedem și craterul și abia spre coborâre am înțeles. Era oricum totul despre energie. În primul rând, despre energia mea. Am realizat că duc în umbră această experiență în loc să o duc în dar: Dinamismul.

Imediat ce am înțeles asta, energia s-a schimbat. Dacă la început mă gândeam „să vezi cât așteptăm și mașina la întoarcere”, acum nici nu am coborât bine că mașina a oprit fix în fața noastră imediat.

Mi-am dat seama că, focusându-mă pe ce nu trebuia, era cât pe ce să ratez ceea ce era mai important: o ocazie de împământare pe care nu o ai prea des. Până la final am reușit.

Dar cel mai important a fost că am realizat câtă răbdare am avut. Dacă plecam, poate nu aș fi avut conștientizările pe care le-am avut și poate nici nu vedeam Vezuviul. Așa că… „Good things come to those who wait”.

„Alexandra, ești un vulcan!” Îmi amintesc vorbele unui apropiat din urmă cu vreo 10 ani.
Deci da, înainte să fiu „munte”, am fost și vulcan. Dacă mi s-ar fi întâmplat așa ceva acum 10 ani, la prima eroare a site-ului, eram urcată în mașină și plecată deja.