Dintre cele două întâmplări, cea mai semnificativă a fost, bineînțeles, cu Cezar. Am fost plecată toată ziua cu diverse treburi (simt că voi reveni asupra acestui aspect cu mai multe clarificări), iar Cezar a rămas la Frumușani, pentru că nu aveam cum să-l iau cu mine. Înainte să adoarmă, m-a sunat și mi-a spus că își dorește o jucărie de la Pepco. La noi, în zonă, este un Pepco și de fiecare dată găsește ceva interesant de cumpărat.

Eu, însă, am trecut pe la Ikea. Îmi cumpărasem uși pentru dressing, dar uitasem să pun în coș și balamalele, așa că de două săptămâni stăteam cu ușile prin casă – șapte uși de 240 cm – și simțeam că haosul nu se mai termină. Evident, la Ikea am găsit un rechin imens și l-am luat pentru el. De ce? Recent i-am cumpărat un pătuț cu cort, decorat cu animale marine, iar el este fascinat de ele. Are deja o mică „colecție”: balena orca, balena albastră, caracatița și multe altele. M-am gândit, ca o mamă iubitoare, cât de mult s-ar bucura să-și completeze colecția cu un rechin.

I-am mai luat și un joc cu un zeppelin (îi place foarte mult, pentru că vede mereu un zeppelin pe o clădire din zona noastră și este extrem de curios) și o pernă cu o balenă și o broască țestoasă. Am avut și alte lucruri importante de rezolvat și am ajuns acasă după ce el se trezise.

– Mami, când vii să-mi aduci cadourile?

Am ajuns obosită în jur de ora 18. Eram pe drumuri de o zi întreagă, plecată de cu o zi înainte, fusesem și la muncă, dormisem doar câteva ore și trecusem prin niște procese interioare intense. Și atunci… copilul meu a început să țipe la mine pentru că el voia jucăria de la Pepco, iar eu nu i-o luasem.

Vă dați seama ce dezamăgire am simțit, mai ales în condițiile în care cheltuisem de cinci ori mai mult și copilul meu părea că nu aprecia deloc. În primă fază, mintea mea a fugit instant în povestea veche: „Copil nerecunoscător ce ești!”

Dar m-am oprit. Am stat puțin cu mine, fără să mă enervez, și am încercat să văd ce nu observ. Și atunci am înțeles: el, de fapt, era supărat pentru că nu se simțise auzit. Nici măcar nu era vorba despre jucărie.

Am vorbit cu el, i-am spus că îmi pare rău că nu l-am ascultat, iar el mi-a spus clar că asta l-a supărat: faptul că nu m-am oprit să-l aud. După aceea, lucrurile s-au liniștit. A mers și și-a luat jucăria de la Pepco (pentru mine, sincer, o „porcărie” de umplut baloane cu apă), ne-am jucat amândoi, am umplut baloanele, iar apoi ne-am băgat împreună în cort.

Acolo, și-a luat rechinul în brațe și i-a spus:
„Te iubesc, rechinul meu minunat! Dănuț e prietenul meu!”

Împreună i-am pus numele Dănuț. De atunci, stă numai cu Dănuț după el.

Iar eu sunt fericită. Pentru că am încheiat un ciclu toxic: cel cu „copil nerecunoscător ce ești”. Copilul a fost minunat după aceea. Toată lumea a fost mulțumită. Iar eu – o mămică puțin mai conștientă.

Ah, și da… am uși la dressing după cinci ani!

Zile line să aveți! 🤍