Poate că știți deja articolele mele cu muntele. Poate nu. Cert este că de ceva timp îmi apare din nou și din nou Muntele Everest. Cel mai înalt munte din lume. Când cred că s-a terminat, apare din nou.

Și iată-mă pe mine cum mă uit din nou și din nou la filmulețe cu oameni care urcă pe Everest, șerpașii care îi însoțesc, oameni care mor acolo pe capete, de ce mor, cu ce au greșit, pentru ce o fac. Am văzut inclusiv (pe repede înainte) un film de 5 ore cu o urcare completă. Este un întreg univers acolo.

Dar am văzut o mulțime de fațete care au stârnit în mine emoții tumultuoase.

De ce?

Pentru că de ceva timp am început propria mea călătorie pe Everest, doar că în interiorul meu, în a-mi atinge puterea interioară. Și seamănă atât de mult cu ce trăiesc oamenii aceia acolo încât mă cutremură.

Pentru că adevărul este că nu știam la ce mă înham atunci când am început această călătorie.

Cumva nici nu am avut de ales, pentru că atunci când începi să ai revelații nu mai poți să fugi.

Suntem în Cheia 33, care are ca umbră Uitarea. Și Siddhi Revelația.
Și am fost în Cheia 31, care are umbra Aroganța și Siddhi Smerenia.

Am scris din greșeală că Darul cheii 33 e Uitarea. Freudian slip, cum am râs odată cu o prietenă. Nu, nu a fost o greșeală, pentru că sunt atât de obosită încât consider că eram mai binecuvântată înainte, când nu puteam să văd, să simt. Eram mai liniștită.

Acum nu mai pot să ignor nimic.

Dar să revenim la Everest.

Din toate documentarele văzute am înțeles că pentru a ajunge să termini această călătorie îți trebuie SMERENIE.

Numele tibetan al Everestului este Chomolungma sau Qomolangma, care înseamnă „Zeița Mamă a Universului” sau „Mama Sfântă a Lumii”.

Este văzută ca o divinitate feminină protectoare, o manifestare a forței și a spiritualității sacre a naturii.

Înainte de urcare, șerpașii fac ceremonii Puja (rugăciune), aduc ofrande și se pregătesc temeinic. Ei nu o iau ca pe o glumă, o luptă de orgoliu, o aroganță de a-și arăta că sunt puternici.

Și se roagă la Zeița Mamă a Universului să le dea voie să supraviețuiască acestei încercări.

O fac o singură dată pe an și pentru ei este, credeți-mă, aproape inuman ce sarcini trebuie să ducă la îndeplinire. Printre altele, a sta cu ei înșiși după ce au lăsat în urmă un client care este între viață și moarte, pentru a se salva pe ei înșiși.

Foarte mulți oameni mor la coborâre, alții nu mai coboară deloc, renunță din start. În ultimul secol, acolo s-au pierdut peste 300 de vieți omenești. O treime dintre ele erau ale șerpașilor.

Am înțeles că această misiune provoacă în oameni o trezire extraordinară și ei înțeleg, învață pentru prima oară ce înseamnă SMERENIA.

Și astăzi am dat peste un filmuleț în care un tip care a reușit să urce povestește de ce îi pare rău că a făcut asta. El povestește despre cum a trăit Efectul Dunning–Kruger, pe care ulterior l-am studiat puțin și am observat exact drumul meu din ultimii ani.

Este o modalitate extraordinară prin care oamenii pot să-și înțeleagă călătoria spirituală.

Iată, deci, pe scurt un mic rezumat al efectului (făcut cu ChatGPT):

1. Muntele Prostiei:
„M-am trezit! Știu tot! Alții dorm!”

2. Valea Disperării:
„Nu știu nimic. Sunt praf. E doar durere…”

3. Panta Iluminării:
„Nu-i despre știut, ci despre a fi. Încep să învăț cu adevărat.”

4. Platoul Înțelepciunii:
„Sunt aici. Umil, viu, liniștit. Nu mai am nimic de demonstrat.”

Și apoi o iei de la capăt, pe o spirală mai profundă.

Și a venit acest filmuleț imediat după ce am auzit în mine un strigăt care spunea: nu mai e cale de întoarcere.

Când ai plecat pe acest drum, nu mai ai de ales decât să mergi înainte.

Pentru că de ceva timp contemplez la a mă pregăti să însoțesc alte persoane pe acest drum, pentru că asta este munca vieții mele, Cheia 7, „Călăuza”, care se pregătește curând să intre în Soare.

Și mi se revelează rând pe rând noi procese pentru a mă împuternici, pentru a-mi arăta unde mai am de lucru. Cât de smerit poți să fii, să ieși din salvatorul toxic, să accepți destinul celui din fața ta, să nu mai forțezi nimic, să fii tu însuți acela care dă un exemplu pozitiv prin propria stare de a fi.

Și deja am obosit că mai sunt multe altele. Și nu se termină niciodată 😊.

Ca și șerpașii, călăuzele spirituale întâlnesc pe drum mereu și mereu alte provocări. Alte profunzimi. O avalanșă, o furtună, un hău.

Consumul energetic este uriaș. Ai nevoie de susținere.

Și ajungi în punctul în care, ori de câte ori vorbești cu cineva, vezi clar altă parte din tine la care ai renunțat. Și o aduci acasă.

Cumva consider că acesta este drumul „corect”, pentru că am văzut mulți oameni care însoțesc alți oameni pe drumul interior și dau de pământ cu aceștia pentru că nu se pot conține pe ei înșiși. Am pățit-o și eu.

Și undeva pe drum îți dai seama din nou că nu poți fără Dumnezeu.

Este ora 14:44 când am această conștientizare, pentru cei care se ghidează după semne.

Voi scrie mai mult despre asta în Cheia 13, pentru că ea m-a ajutat să înțeleg acest mod prin care ajung mereu și mereu la mine.