Transmutarea

Sunt o persoană care nu prea a avut regrete în viața asta, căci în general mi-a plăcut să fac ce vreau și să trăiesc cum vreau, în ciuda multor critici venite din partea celor din jur. Însă am un regret foarte mare: acela că nu am reușit să ajung la cele două concerte ale lui Michael Jackson.

Din motive lesne de înțeles. Pentru că eram „prea mică” pentru o asemenea experiență, părinții mei au decis că nu pot merge. În ’92 aveam 6 ani, când a fost primul concert.

Probabil unii dintre voi vă aduceți aminte, alții au fost la concert, iar alții poate, citind aici, abia află. Am găsit recent un articol impresionant pe internet care povestește despre „Concertele care ne-au pus pe harta lumii” și chiar vi-l recomand. Îl voi lăsa în comentarii.

Îmi aduc aminte că în ziua în care a sosit el nu mai vedeai absolut nimic altceva la televizor. Toate camerele de filmat îl aveau în vizor, de la aeroport până la ultima apariție publică. Cred că nici Papa nu a avut parte de atâta atenție la vizita sa la București.

Spre fericirea mea, mama a decis — nu-mi aduc aminte exact dacă în ’92 sau în ’96 — să mă ducă la Casa Poporului, unde Michael avea o scurtă vizită în care s-a întâlnit și cu fanii.

Ne-am grăbit amândouă prin mulțime să ne facem loc în față. Fiind destul de mică, altfel nu aș fi văzut mai nimic.

Și am ajuns la gard.

În momentul în care el a apărut, mulțimea din spate pur și simplu m-a strivit de gard. Dar visul unui copil era împlinit, așa că nimic nu mai conta. Eram acolo, strivită de gard, avându-l în fața mea pe rege, la 3–4 metri distanță.

Emoția a fost uriașă, iar amintirea este limpede și acum. Îmi aduc aminte cum pășea încet prin fața mea, de ziceai că se sparge. La foarte scurt timp, a început ploaia și a țâșnit dintr-o dată spre clădire.

Asta a fost tot.

Dar aceasta nu este cea mai veche amintire.

Cea mai veche amintire este din ’90, când aveam aproape 4 ani și eram cu părinții mei într-o vacanță la Bușteni. Atunci am primit prima mea casetă cu Michael — albumul Dangerous. O ascultam la un casetofon mic, roz, de fetițe.

La vremea aceea nu aveam nici internet, nici tablete, programul TV era foarte slab, iar tot ce-ți rămânea era muzica.

De ce povestesc asta?

Aseară am ajuns la Frumușani, raiul meu, și mă gândeam să ne uităm la un film. Căutând prin DVD-urile vechi, am dat peste This Is It, filmul despre ultimul concert al lui Michael — concert care nu a mai apucat să vadă lumina zilei, pentru că el s-a stins înainte să mai urce pe scenă pentru ultima dată.

La doar o lună de la lansare, filmul bătea recordul mondial la încasări și intra în Cartea Recordurilor.

Pentru mine a fost fascinant cum Cezar, care nu rezista nici cinci minute la televizor, a stat cu ochii lipiți de ecran timp de 18 minute. Îmi punea întruna întrebări despre Michael. M-a întrebat când mergem la concert și i-am spus că nu mai este printre noi.

— A plecat la Doamne-Doamne? Dar de ce a plecat?

Uitându-mă la film, m-a impresionat foarte tare secvența în care lucra la piesa The Way You Make Me Feel — piesa mea preferată. Am realizat câtă muncă și câtă atenție exista pentru fiecare sunet în parte.

Am observat cum fiecare membru al echipei se purta cu el cu mănuși. Cum îi spuneau la orice cuvânt „Mulțumesc”, „Te rog”, „Sir”. Cum tinerii selectați să danseze cu el plângeau în prezentare.

Și mi-am adus aminte când m-a întrebat Cezar, zilele trecute, ce înseamnă transmutarea.

Și m-am gândit imediat: păi asta înseamnă.

Unii din lumea spirituală îl cataloghează drept „înger căzut”. Psihologii și psihiatrii îl numesc „borderline” — copilul veșnic. Industria muzicală îl numește King of Pop.

Îmi aduc aminte de un film în care prietena lui, Liz Taylor, i-a oferit — adult fiind — primul Crăciun sărbătorit cum se cuvine, cu brad și cadouri. Copilul Michael nu avusese niciodată parte de așa ceva. Iar Liz, milionara, i-a luat de Crăciun niște pistoale cu apă.

Se spune că emoționalul rămâne la vârsta la care ai suferit trauma. Probabil undeva în perioada Jackson 5, când micul Michael, mezinul familiei, era principala sursă de venit pentru o familie de 11 membri.

Evident că la acele pistoale cu apă s-a bucurat precum copilul care nu apucase să fie copil.

Încă mă întreb dacă puterea de a te bucura ca adult la fel ca un copil — fie ea venită și din traumă — este o binecuvântare sau un blestem.

Cert este că niciun copil pe lumea aceasta nu merită așa ceva. Și totuși, el a ales să trăiască prin oameni și pentru oameni. Și nu numai.

„I love to sing for the trees”, spune el în This Is It.

Michael a fost primul — și poate singurul — artist care a urcat pe scenă un tanc adevărat (București, 1996) în lupta lui pentru conștientizarea crimelor umanității.

În timpul concertului — isterie. Tinerii plângeau, urlau și leșinau pe rând. Puterea câmpului. Pe care am început să o înțeleg recent, mai ales de când îmi las aici rândurile și ajung să simt vibrația fiecărei persoane care rezonează cu mine.

Și am conștientizat la ce nivel s-a dus el, împreună cu o lume întreagă.

Uriaș.

Moartea lui Michael, București, 2009, Universitate.

Intersecția era străbătută de mașini care mergeau încet, cu geamurile deschise și muzica lui la maxim. Nimic planificat. Doar oameni. Ambasada Americii, ticsită de flori și lumânări.

Se stingea poate cel mai mare artist al tuturor timpurilor. Artistul complet. O modă și un stil de viață ajunse la oameni fără internet. Doar prin simțire.

Stăteam aseară pe terasă, cu un pahar de Aperol și o țigară, și mă gândeam: cum o fi să mori și să plângă după tine un Pământ întreg?

El a plâns pentru Pământ. Iar Pământul a plâns pentru el.

Cu câtă lumină s-a ridicat…

Cred că asta este Transmutarea: să trăiești și să miști mase prin simțire.

Aseară, pentru prima oară, am tradus The Way You Make Me Feel:
Felul în care mă faci să simt.

Pentru că despre asta este viața.

Despre simțire.

Să plecăm capul în fața destinului său greu.
Și să nu uităm:

Dumnezeu vorbește prin oameni.

Aseară, pentru prima oară, am tradus The Way You Make Me Feel:
Felul în care mă faci să simt.

Pentru că despre asta este viața.

Despre simțire.